Deși Republica Serbia este semnatară a Declarației privind dezvoltarea durabilă, problemele de mediu, din păcate, nu sunt prioritatea sa principală. Deși societatea civilă întreprinde multe inițiative menite să facă educația sârbă mai ecologică, acestea se întâlnesc rareori cu sprijinul guvernului. De asemenea, un număr extrem de mic de gospodării din Serbia sortează deșeurile (și chiar dacă o fac, aceste deșeuri ajung din păcate în același loc din cauza funcționării necorespunzătoare a sistemului de reciclare a deșeurilor la nivel de stat). Conștientizarea problemelor de mediu este în creștere, dar mai sunt mulți pași de făcut.
Există mai multe programe pentru dezvoltarea profesională a cadrelor didactice legate de durabilitatea mediului, dar acestea nu sunt gratuite.
Cadrul juridic din Serbia este incluziv pe hârtie, însă practica arată altceva. Conform raportului privind comunitatea surzilor din Serbia, un număr foarte mic de cadre didactice din învățământul preșcolar și școlar cunosc limbajul semnelor, ceea ce înseamnă că copiii cu deficiențe de auz și profesorii nu se înțeleg între ei. Acest lucru perturbă grav legătura dintre profesor și copil și reduce posibilitățile de dezvoltare și progres ale copiilor cu deficiențe de auz. Această practică duce, putem spune cu adevărat, la privarea de cunoștințe.
Și mai problematic este faptul că accentul se pune pe exercițiile verbale (încercarea de a învăța copiii surzi să vorbească) în loc să se pună pe educarea lor. Aceasta înseamnă că învățarea limbii semnelor nu face parte din curriculum și nu este dezvoltată. Din păcate, acest lucru duce la situația în care copiii care citesc mai bine pe buze sunt considerați mai de succes sau mai “inteligenți” decât copiii care pur și simplu nu se pot exprima verbal. De asemenea, programele educaționale din aceste școli speciale sunt simplificate și de bază, ceea ce duce la probleme atunci când vine vorba de a studia la facultăți.